Muncitorul

     Nu puteau să lipsească dintr-o astfel de lucrare cei care au contribuit, am spune în mod esenţial, la transformarea Pascaniului în oraş: ceferiştii.
Apariţia lor în aceste locuri se leagă de construcţia primei căi ferate din Moldova. Datorită lor „vechiul târg Paşcani ajungea nu numai prima dar şi cea mai tehnică localitate din Principatele unite. Există acolo o energetică reprezentată prin herghelia celor câteva mii de cai putere ai locomotivelor, ai depoului şi ai motoarelor din cele două ateliere; o metalurgie prelucrătoare (forjare, turnare, rabotare)... o electrotehnică reprezentată de Biroul de telegraf şi instalaltiile aferente, comunicaţiile prin fir”.  
Noi veniţi şi-au construit aici locuinţe, o şcoală primară pentru 100 de copii unde predau trei institutori în polona şi germana, o biserică catolică cu preot adus.. şi plătit cu câte 1.5 lei de fiecare familie. Destul de repede îşi făcea apariţia aici şi clubul CFR cu sala de tir, club de lectura şi biblioteca, sala de bal şi, mai târziu, avea să pătrundă şi invenţia fraţilor Lumierre, cinematograful. Era o societate construită după alte principii, mai sobră, mai riguroasă şi care avea să-şi lase amprenta asupra comunităţii de aici.
O idee despre locuinţele şi modul de viaţă al „coloniei străine de aici ne putem face din povestirea lui D.D.Pătrăşcanu, Înzăpeziţii. Toderita Naum va fi poftit să facă revelionul în locuinţa şefului depoului „în vechiul local făcut de administraţia austriacă pentru funcţionarii companiei, cu odăi mari şi încăpătoare, cu plafonul ridicat şi cu geamuri înalte, dintr-o sticlă şi salonul frumos luminat, de lampa de majolica, atârnată de tavan şi de câteva tricheluri, având lumânări aşezate pe margini”.
În apropiere se afla Clubul cu sala de dans şi sala de tir. Acestea erau frumos amenajate în interior: erau multe oglinzi mari, canapele tapisate dispuse pe lângă pereţi, tablouri pictate şi fotografii ale celor care reuşeau să obţină premiul întâi îşi amintea mult mai târziu, în memoriile sale Rudolf Nesvadba.
 Multă vreme în gară şi la Ateliere a lucrat doar personal străin. Multă vreme formularele, instrucţiunile documentele tehnice şi de transport au fost redactate în limba germană. Abia după exproprierea companiei încep să-şi facă prezenţa şi lucrători recrutaţi dintre oamenii din zona Abia în anii 1915-1916 se reuşea executarea serviciului complet în limba romana, pe toată reţeaua din zona Moldovei. Prezenţa străinilor s-a dovedit benefică pentru cei din zona: În casele noilor veniţi am văzut prima oară un pian, existau mici biblioteci, cărţi în limba franceză, în limbile germană, polonă, în biserica lor se putea auzi muzică cultă cântată la orgă. Toate acestea au avut un rol foarte important asupra românilor din zonă, din Paşcani, mulţi lucrători fiind ţărani din satele apropiate, cu mentalităţi rurale evidente, chiar dacă deveniseră lucrători la ateliere, la depou. Neamurile central-europene romano-catolice şi-au construit biserica lor, scoala lor de limba germană, care s-a numit apoi scoală germano-română. Aici a învăţat carte, inclusiv în limba germană, viitorul mitropolit al Bucovinei, Visarion Puiu, al cărui tată a fost conductor la căile ferate. 
Prezenţa străinilor este dovedită şi astăzi de numele unor familii din Paşcani dar şi de Grădină morţii, aşa cum numea ţintirimul Pascanilor Mihail Sadoveanu, în care „cele mai multe morminte erau ale străinilor, veniţi cu companiile drumului de fier şi care se odihnesc alături de oamenii locului „într-o melancolică frăţie, triste morminte de pribegi”. 
Intrarea companiei în administrarea statului român nu a avut întotdeauna efecte pozitive. Situaţia celor angajaţi aici, salariile nu erau mereu în concordanţă cu munca depusă. Condiţiile mizere au fost, nu de puţine ori subiect de dezbateri în Parlament sau în ziarele vremii. Ecoul Moldovei din 4 decembrie 1893 descria astfel viaţa miilor de mecanici, fochişti, manevranţi frânari care lucrau la sfârşit de veac la Căile ferate „Pe drum mănâncă, pe drum trebuie să doarmă, în vagoane neînsufleţite, după ce... sunt muiaţi de ploaie şi îngheţaţi de geruri. Şi dacă într-o staţie poposesc ei, după un ceas de odihnă, îndată sunt scoşi la manevra”. La Paşcani lucrurile stăteau chiar mai rău: „doar câteva pături goale. Numai lemnele servesc de aşternut şi de căpătâi” . Ziarele cereau mereu administraţiei şi guvernului să-şi întoarcă privirea şi să adopte măsuri care să le îmbunătăţească situaţia. Promisiunile nu s-au concretizat prea repede iar ceferiştii, aveau să se revolte în mai multe rânduri...