Spectacolul străzii

     De la sfârşitul secolului al XIX–lea şi până prin anii 60 ai secolului următor când emigrarea masivă în Israel avea să facă să scadă treptat până la dispariţia totală populaţia evreiască din oraş, societatea a fost una pestriţă, amestecată, aici trăind laolaltă, paşnic romani, evrei, austrieci, polonezi, ruşi pripăşiţi aici după primul război mondial, cehi. Dacă la început fiecare grup se individualiza prin limba, obiceiuri, mod de viaţă de ceilalţi cu timpul ei au devenit oameni ai locului, legându-se prin căsătorii, botezuri, cununii de oamenii de aici. Elementul de modernitate, citadin specific noilor veniţi avea să se întâlnească cu elementul rural tradiţional specific autohtonilor. Lucrul acesta avea să-şi lase amprenta asupra oraşului, în ciudată împletire intre modern şi tradiţional, vizibilă în aspect, mentalităţi, preocupări şi mod de viaţă. Centrul, prin preocupări şi atitudini, prin oamenii săi tine de viaţă urbană: pe măsură ce ne îndepărtăm de centru, aspectul şi preocupările se schimbă: casele cu prăvăliile lăsă loc caselor tradiţionale cu cerdac şi pridvor, cu grădini şi pomi. Străzile pietruite cu macadam pe care circulau trăsurile şi uneori câte o maşină, pline de târgoveţii care-şi vindeau marfa, de vocea sacagiului care anunţa puternic şi vocal prezenta, de funcţionarii grăbiţi în timpul dimineţii, de gospodinele sau servitoarele plecate la cumpărături, de negustorii, majoritar evrei care încercau să-şi convingă clienţii, de şcolari, lăsau loc uliţelor largi, pe care vara colbul era de o palmă şi care se transforma odată cu primele ploi într-o substanţă vâscoasă, groasă numită, cu haz, „smântâna de Paşcani” şi pe care circulau care trase de boi sau de cai şi ţărani sau târgoveţi ce încă mai păstrau portul tradiţional.
Oraşul se trezea în valuri; mai întâi se trezeau cei de la periferie care porneau de dimineaţă să-şi vândă marfa la târg, apoi muncitorii pentru care, invariabil, la ora 6 sună sirenă, mai apoi funcţionarii şi cel mai târziu intelectualii. Ritmul zilei era diferit.
Muncitorii intrau pe poarta largă a Atelierelor, în secţii şi aveau să rămână acolo până spre seară, munca întrerupându-se doar la prânz, pentru masă. Aceasta, gătită acasă, le era adusă de soţii sau copii în sufertaşe: Dar noi, trebuia să venim copiii sau soţiile lor, să venim cu mâncare şi aveam nişte sufertaşe din astea, un fel de crăticioare în care se puneau trei feluri de mâncare. Şi veneam cu sufertaşul şi trebuia să trecem peste pasarela. Aşa, şi acolo la poartă, portarul chema persoana solicitată. . Tot aşa mulţi veneau cu [blidul] cu mâncare. Era un dispozitiv cu veselă ce se numea sufertaş şi avea 2-3 nivele. 
Funcţionarii îşi luau micul dejun în sufragerie, când erau deja îmbrăcaţi, respectând un adevărat ritual legat de citirea gazetei şi servirea cafelei. Uneori, acest lucru se desfăşura afară, la terasa sau la cafenea, fiind un prilej de socializare, de a afla ce se întâmplă în oraş. În deal, ziarele, tutunul erau monopolul lui Itic, personaj hâtru, de care lumea-şi aminteşte cu umor căci evreu se pricepea şi la negoţ dar avea şi limba ascuţită. Străzile erau străbătute de căruţe sau şarete ce transportau mărfurile sau oamenii din vale în deal sau invers sau de cei veniţi din satele din împrejurimi. Pe la 1934 singurii care aveau maşina în Paşcani erau prim pretorul Dimitrie Crivat, a cărui vila se ridică mai la vale de percepţie şi Vasile Gavrilui, posesorul Abatorului din vale, ce conducea un Ford tip 1924. Din când în când răsună pe uliţi sau străzi vocea sacagiului ce trăgea căruţul cu butoaiele pline cu apă (Gavriliu). Tot pe la 8 puteai vedea grupuri-grupuri de elevii ce mergeau grăbiţi spre şcolile din deal sau din vale. Spre amiaza aceiaşi elevi, mai veseli ieşeau de la scoala iar cei mai mari puteau fi văzuţi stând minute în şir în faţa şcolii de fete. Pentru ei, vara şi iarna, îndeosebi în vacanţe, orice se putea transforma în prelej de joacă: coborâm, ştiu că iarna ne coborâm cu ghiozdane din placaj, făcea tataia la atelier şi ne urcăm pe ghiozdane şi ne dădeam ca pe sanie, era o distracţie pt. noi, dar se mai desfăcea capacul genţii şi ne mai cădeau caietele prin zăpadă, creioanele, pixuri nu erau pe atunci, erau stilouri dar nu ne permiteam din cauza situaţiei materiale şi aveam plăcute pe care scriam era din rame de lemn, cum ar fi un tablou, era ca o tablă cum sunt acuma cele de la şcoală, doar că a noastră era o bucăţică mică pe o parte era liniata pt dictando şi pe partea cealaltă pătratele şi aveam o bucată de burete şi în loc creta era un creion mititel, cât degetul meu mic să zic, şi acela lasa semne pe tablă. Dacă cădea tăbliţa prin zăpada se ştergea, mai întârziam la şcoala 
Pe la sfârşitul anilor 30 apăruseră în Paşcani şi radioul. Pe strada Carol era magazinul de radio Philips al lui Iancu Viner şi concurenta să radio Telefunken a lui Mandi Polac. Cum radioul era ceva rar pe vremea respectivă, cei doi instalaseră megafoane astfel că lumea care se plimba putea asculta „cutia vorbitoare”.  Acesta avea să devină mijlocul prin care veştile, bune sau rele, ajungeau la urechile păşcănenilor în chiar ziua în care aveau loc. De aici aveau să afle aceştia ca a izbucnit războiul, de aici au venit ordinele de rechiziţii sau de evacuare.
În 1941 România intra în război iar cei de aici aveau să-i simtă din plin efectele. Oamenii pleacă pe front, apoi în refugiu, se întorc şi încercă să-şi refacă casele şi-şi reiau existenta. Viaţa cotidiană avea să resimtă din plin efectul acestor evenimente: „Îmi aduc aminte că în iarna aceea de după război sora mea, ca să meargă la şcoală, se îmbracă cu nişte pantaloni de-ai lui tataia care-i ajungeau până pe-ici ca el nu a fost prea mare, prea înalt... şi legă aici pantalonii ca noi vorbim aşa, ne aducem aminte eu şi sora mea: “Când mă gândesc c-aşa şi-aşa... Că nu era săpun, luăm de la vecina, de la copiii vecinei cu care ne jucăm, am devenit şi noi păduchioşi ca să zic aşa (râde).. Da, nu ştiai cum să te descotoroseşti de paraziţi. Dacă nu era, ce să cumperi? Săpun ca să speli rufele, să le speli cum trebuie. Spălam doar cu apa, îţi dai seama. Era ceva de groază, nu... Nu ce-i acuma. După aceea, când eram mai mare prin clasa a cincea, aşa, plecăm la Fălticeni, situaţia noastră s-a mai schimbat pentru că tatăl meu, fiind avansat în serviciu, el avea un salariu mai mărişor acuma şi putea întreţine cinci, acuma eram cinci suflete dar nu o viaţă strălucită am avut atunci... Nu... Şi ca mine, ca noi, multe familii erau. Pe strada mea, o singură familie era aşa mai, mai avansată, cu o stare materială bună  
Multă vreme după război viaţa a stat sub semnul provizoratului. Oamenii locuiau într-un fel de locuinţe incropie din ceea ce mai putuseră salva din casele distruse de bombardamente. Situaţia avea să devină şi mai grea în 1946 când foametea a afectat puternic zona Moldovei. Cei din oraş ajunseseră mă mănânce până şi melci: „... Cimitirul Evreiesc. A, acolo ne duceam după război şi culegeam melci (erau melci din ăştia mari) şi făcea mama mâncare din melci.. Acuma sunt delicatese pe la restaurante: mâncare de melci, de scoici... Aşa, dar noi nu aveam altceva ce să mâncăm. Nu-i dădeam mamei mâna să cumpere carne prea multă. Ţineam păsări prin curte, le mai creştea şi mai tăia când şi când dar le ţinea să mai avem câte-un ouţ, dar melci, ne trimitea şi adunam melci şi făceam ciorbiţa, tocăniţă. Ştiţi cum îi scoteam? În apă fierbinte.