Naşterea unui oraş

     Paşcanii au fost cândva un sat aflat pe moşia boierului Oană Paşcă, atestat documentar în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Satul era menţionat în hrisovul de danie din 1419 precum şi în cel cel al lui Ştefan cel Mare către mănăstirea Tazlaul.
Din secolul al XVII-lea documentele ce menţionează existenta satului sunt mai numeroase. Astfel, printr-un document datat 3 mai 1604, Ieremia Movila întăreşte preotului Mihail şi soţiei sale Nasta a treia jumătate din satul Paşcani pe Şiret, ţinutul Sucevei iar câţiva ani mai târziu, pe 8 iulie 1617 „Radu voievodul Moldovei, da soroc lui popa Mihail în pricina acestuia cu călugării mănăstirii Risca, a treia zi după Bobotează, spre a-şi aduna martori pentru a dovedi că vadul de pod de la Şiret în hotarul Pascanilor este al său”.  În secolele următoare prin vânzări şi cumpărări succesive, moşia şi satul îşi schimbă de mai multe ori proprietarii. Un moment important în evoluţia locului l-a constituit intrarea în posesia Cantacuzinilor. Acum aveau să fie construite curţile boiereşti, conacul şi biserica Sf. Voievozi.
 În 1803 moşia trecuse în stăpânirea lui Iordache Balş, mare vistiernic iar după moartea acestuia, fiului său Iancu. În diata din 1810 acesta îşi însărcina moştenitorul să găsească preoţi pentru biserica din Paşcani, să întreţină şcoală cu dascăl moldovenesc şi grecesc, să facă pomeniri de două ori pe an şi să poarte de grija schitului Bratesti. 
Înainte de 1825 Paşcaniul devenise deja târg . Acest lucru este susţinut de o serie de documente ale vremii. Prin documentul datat 9 ianuarie 1821, Mihail Sutu îi întărea lui Iordache Ruşeţ bivelnisternic dreptul ca pe Moşia să Paşcani” să ţină 12 iarmaroace pe an având dreptul la venitul de la viţele de vânzare” iar catagrafia din 1832, constata existenţa unui grup de populaţie străină care avea drept ocupaţia de bază mijlocirea schimbului de produse.  
În ciuda acestui statut Pascaniul îşi păstrează aspectul rural în care se schiţează şi începuturile organizării unei pieţe interne bazată pe meşteşuguri şi comerţ. Abia construirea căilor ferate va marca trecerea spre oraşul modern.
În 1868 proiectul societăţii austriece Offenhein, pentru construirea linieri ferate Suceava-Pascani- Roman, Veresti-Botosani şi Paşcani –Iasi a fost votat în plenul Camerei . Prima cale ferată din Moldova a fost construită în 1869 şi trecea prin Paşcani. În anii următori, s-a construit o a doua rută feroviară care trecea şi aceasta prin Paşcani (la 1 iunie 1870 avea să fie inaugurată linia Pascani-Iasi), micul târg devenind astfel nod feroviar. Contractul încheiat intre statul român şi societatea austriacă Lemberg-Offenhein prevedea şi înfiinţarea unei gări în Paşcani. Pe lângă această, în apropiere, au fost ridicate şi Atelierele CFR, precum şi instalaţia de telegraf .
 Odată cu acestea, târgul s-a dezvoltat din punct de vedere economic, social, dar şi cultural.Dat fiind faptul că populaţia locală nu era specializată decât întru ale agriculturii au fost aduşi muncitori austrieci, polonezi şi cehi. Străinii au adus odată cu ei şi cultura lor; printre condiţiile pe care le-au pus a fost şi construirea unei biserici catolice.
În primii ani după înfiinţare personalul de specialitate era destul de redus, majoritatea fiind de origine austriacă sau poloneză. Limbă vorbită era limba germană, aceasta fiind limba în care se dădeau ordinale şi se tipăreau instrucţiunile.Cu timpul, pe măsură ce atelierele s-au dezvoltat, pe lângă austrieci au început să fie angajaţi şi oameni din Paşcani sau din satele din jur. Majoritatea străinilor s-au stabilit definitiv aici. “În vremea construcţiei gării, a liniei şi a podului de peste Şiret, se aşezase la vale de târg, în câmpia Şiretului, o colonie destul de numeroasă de austrieci, nemţi şi polonezi. Colonia sporise când se clădiseră atelierele de reparaţii.” . “Se zidise şi o biserică şi locuinţe pentru aceşti străini. Era acolo o viaţă cu totul deosebită de a târgului din deal: biblioteci, societate de tir; felurite petreceri sportive vara, patinaj iarna; din când în când baluri şi teatru. Gara avea orchestră şi fanfare. Am găsit în tineretul de aici câţiva prieteni cu care am rămas legat până acuma.”  
Pentru cei ce veniseră aici avea să se construiască o şcoală gimnaziala în interiorul Atelierelor şi o biserică catolică, astăzi dispărute: „Lângă ateliere funcţiona o şcoală a căilor ferate, cu patru institutori şi cu program urban. Acolo urmau “cei de devale”, copiii lucrătorilor... Cu timpul străinii au fost asimilaţi, majoritatea muncitorilor care era iniţial una formată din forţă de muncă străină a devenit una formată din forţă de muncă locală, meserie care apoi s-a transmis din tată în fiu până foarte aproape de zilele noastre.
Liniştea şi ritmul patriarhal al vieţii locuitorilor din zona avea să se schimbe pentru totdeauna odată cu începerea lucrărilor de construcţie a căii ferate şi a Atelierelor. Acesta a constituit impulsul necesar care a împins zona spre modernitate. Transformarea Târgului într-un nod principal de cale ferată a deschis legăturile spre o lume mult mai mare. Prin gara a început să se perinde „o lume pestriţă, ca înfăţişare, mentalităţi şi preocupări.” Se năştea oraşul de jos în timp ce oraşul de sus începea să se extindă odată cu dezvoltarea gării şi al depoului. Cele două erau diferite, oraşul de jos sau oraşul ceferiştilor, era mai febril, viaţa ducându-se în ritmul ciocanelor şi a fumului de la cazane, forje şi locomotive.
Ulterior, ca urmare a dezvoltării pe care o cunoscuse în cele două decenii de când se construiseră căile ferate Pascaniul a devenit reşedinţă a plăşii Şiretul de Jos, judeţul Suceava. Pe la 1880 aspectul oraşului rămăsese încă destul de modest după cum îl descria, în operă lui, Mihail sadoveanu. Amintirile copilăriei se regăsesc în “istoria pe scurt a târgului Paşcani”: “M-am născut la Paşcani şi copilăria mi-I plină de povestiri de ale trecutului acestei aşezări... Târgul era în copilăria mea, intre 1880-1890, o îngrămădire de căsuţe sărăcăcioase... Un hotel, câteva căsuţe sărăcăcioase, construite cel mai adesea din chirpici, prăvălii unde se vindeau de toate, de la săpun până la zaharicale, o librărie, multe cârciumi şi târgul din vale “În fiecare duminică era iarmaroc la târg. Produsele întregului ţinut se îndrumau spre staţie. Valea Moldovei trimitea fag, muntele trimitea brad. Iar cele unsprezece sate secerau în valea Şiretului grâul boieresc. Pascanii erau atunci un latifundiu de opt mii de hectare” 
De altfel aspectul de târg nu avea să se schimbe nici pe parcursul primei jumătăţi a secolului XX. Cei născuţi aici, dar şi cei veniţi de aiurea, cu toată afecţiunea pentru acesta sunt de acord în această privinţă. Diferenţa, de aspect citadin şi civilizaţie, era resimţită mai ales după ce ajunseseră să petreacă o vreme prin alte părţi. Leonard Gavriliu mărturisea într-unul dintre volumele sale biografice cât de puternic surprins a fost de aspectul aproape rural al târgului în momentul în care, după câţiva ani petrecuţi la Iaşi, s-a reîntors în vacanţă acasă. Aceasta nu avea să-i oprească pe cei născuţi aici să fie profund legaţi afectiv de micul oraş de provincie. Impresionantă mi s-a părut strădania evreilor păşcăneni emigraţi în Israel, unii de aproape jumătate de secol, de a păstra vie memoria unor oameni şi locuri de altădată. Acest univers, de mult dispărut din realitate, a renăscut în cele două volume publicate la Petah Tivka, sub coordonarea soţilor Dorian şi Rumelia Koren Brisler.
Între 1894-1896 Pascanii incorporau satele Bratesti, Bosteni, Gastesti,Topile,Valea-Seaca, Conteşti, Blăgeşti şi Lunca.  Recensământul din 1890 menţionă un număr de 330 de case (distribuite aproape egal între cele două aşezări, Pascani-Vale şi Pascani-Deal) şi 2012 locuitori (936 de femei şi 1049 bărbaţi)?? /.
Marele dicţionar geografic publicat în 1901 de George Ion Lahovari surprinde evoluţia târgului. La acea dată Paşcani devenise comună rurală în cadrul plasei Şiretul, judeţul Suceava. Pe lângă Pascani-Targ şi Pascani-Gara incorporase şi majoritatea satelor din jur: Fintanele, Bratesti, Sodomeni, Bosteni, Gistesti, Topile, Valea Seacă, Conteşti, Blăgeşti şi Luncă, cu o populaţie de 10498 de locuitori şi 2302 case. La momentul respectiv moşia trecuse din proprietatea lui N. Rosetti Rosnovanu în proprietatea descendenţilor Colonelului Eugen Alcaz, fiind considerată una dintre cele mai frumoase moşii din întreaga Moldova. 
 Faţă de secolul trecut activităţile economice se diversificaseră considerabil. Pe lângă cei care lucrau la Ateliere, dicţionarul menţionează existenţa unei fabrici de săpun, a unui librar, a unui farmacist, a 4 hotelieri şi a altor mici industriaşi, doar o parte a populaţiei târgului mai ocupându-se cu agricultură.
 În Pascani-Targ se desfăşura bâlciul în fiecare duminică iar peste an, iarmaroacele de Sf. Maria Mică, Sf. Dumitru, Sf. Nicolae Sf Teodor, Buna vestire şi Florii atrăgeau locuitori din toată zona.
La început de secol Pascanii aveau în jur de 10000 de locuitori ce trăiau în 2.200 de case. În jurul gării şi a Atelierelor CFR apăruse un cartier nou locuit de 243 de familii cu 1230 de suflete.  Populaţia era formată din din salariaţii la CFR, mulţi dintre ei de origine germană, funcţionari, negustori şi meseriaşi, majoritatea evrei. . În 1914 orăşelul a fost lovit de de un adevărat dezastru, un incendiu mistuind cea mai mare parte a prăvăliilor şi caselor de pe Stradă Mare, lăsând cea mai mare parte a evreilor fără adăpost. Un grup de tineri păşcăneni au iniţiat atunci o grupare teatrală şi cu două spectacole, Hasia Orfană şi Adevărata putere de Iacob Gordin au efectuat un turneu în câteva târguri şi oraşe evreieşti din Moldova din încasările căruia a fost finanţata reclădirea Străzii Mari, cu case şi prăvălii mai arătoase. 
Pentru cei care treceau, în vizită sau cu treburi prin târg acesta te izbea prin alternanta ciudată între vechi şi nou, între sărăcie şi opulenta, intre cotidianul modern şi mentalităţile tradiţionale. Această lume a contrastelor avea să fie surprinsă de presă vremi, dar şi de cei câţiva scriitori care au trecut pe aici. Interesante sunt versuri pe care oraşul i le-a inspirat lui Caragiale şi care sunt incluse în Volumul Monopol: „trei ceasuri în Paşcani! Prea mult! În dosul gării, ce glodăraie, ce copii malarici! În Paşcani în dosul gării dai privesc fundul căldării...
Memoria reţine câteva nume, câteva figuri ale celor care au lăsat ceva durabil în urma lor. Întotdeauna, toţi vorbeau cu respect despre cei care au creat ceva, care au lăsat ceva durabil în viaţa lor. Între alţii, model era tatăl generalului Neculce, primarul Neculce, care a fost, după Cantacuzini şi Roznovanu, figura cea mai stimată în Paşcani. Dar trebuie să spun că Roznovanu şi Cantacuzino-Pascanu erau distanţi fată de colectivitate. Lucrul acesta se simţea. Neculce, da, era apropiat de nevoile aşezării, în calitate de primar al unei comune rurale. Am asistat, ca şcolar, prin anii 1927 – 1928, cred, la transformarea comunei rurale Paşcani în comună urbană. După aceea, a căpătat statut de oraş. Aceste lucruri au creat noi mentalităţi. Cei care luptaseră în Primul Război Mondial aveau norme de conduită legate de forme conservatoare bine statuate, cum ar fi bunătatea, solidaritatea, respectul credinţei. Toţi erau foarte credincioşi. În această lume au început să pătrundă, la un moment dat, şi elemente de civilizaţie citadină. Chiar dacă această lume era, în mare măsură, o lume arhaică. A fost nevoie de o infuzie din afară pentru că familiile autohtone din târg, din zona gării şi din Vatră să-şi modifice forma mentis. În copilărie, a merge din Vatră în târg însemna a pleca într-o altă lume, deşi populaţia din aria în curs de urbanizare nu depăşea zece mii de suflete. Prăvălii modeste, un cinematograf, din când în când câte o vizită, care, în lumea necizelată a localnicilor, devenea un eveniment, o realitate senzaţională... Atunci l-am ascultat cântând la vioară, prima dată, pe George Enescu...  
La Paşcani ajungea în 1917 şi Regina Maria, în lungile sale incursiuni pe linia frontului şi la spitalele de care, cu atâta stăruinţa şi devotament s-a ocupat. Reţinem figura doctorului francez Ferreyrolles despre care regina avea să scrie mai târziu în memoriile ei ca: „se luptase vitejeşte în acest colţ luptat de lume cu tifosul, cu nenumărate greutăţi şi fără ajutorul nimănui”.  
În împrejurimile gării fuseseră amplasate mai multe spitale care: „dădeau dovadă de muncă multă şi grea din partea bunului nostru doctor”. După ce a vizitat spitalele instalase atunci în clădirea gării, în ateliere şi la Club apoi cel de schitul Bratesti, Regina Maria, surprinsă de ploaie avea să-şi găsească refugiul în casa primarului? Unde, spre mirarea ei găsise:” o căsuţă curata şi îngrijită, cu scara frumoasă ce ducea la catul de sus”.  Primarul găzduia pe soţia refugiată a unui doctor militar care avea „o nursă englezoaică”. Fetiţei acesteia regina avea să-i dăruiască o bombonieră cu pietre scumpe pe care o purta de obicei în poşetă. Aici avea să ia „un prânz foarte prietenesc „şi să stabilească cu Ballif şi cu doctorul ce materiale erau necesare pentru spitalele din Paşcani. În finalul vizitei avea să sosească şi primarul „singurul filantrop din tot ţinutul; om chiabur şi în tot timpul a ajutat pe doctor cât a putut”. 
Din 1923 devenea comună urbană iar în 1925, ca urmare a reformei administrative, intra în componenţa judeţului Fălticeni, fiind una dintre cele 5 plase ale acestuia (Boroaia, Liteni, Lespezi, Malini şi Paşcani). Patru ani mai târziu, ca urmare a schimbării denumirii judeţului Fălticeni în judeţul Baia, devenea plasa a acestuia din urmă. În 1936 oraşul număra circa 12000 de locuitori. În 1940 Pascaniul avea deja statutul de oraş.. În 1943 lucrau aici circa 2500 de oameni. Aspectul său nu se schimbase însă prea mult faţă de secolul trecut: “era un orăşel, probabil asemănător cu multe alte din Moldova acelor vremuri: cu străzi nepavate, care pe timp de ploaie se transformau în mari de noroi în care te înfundai şi din care cu greu puteai ieşi, nu avea reţea de apă şi canalizare, cu closete primitive. Lumină electrică era furnizata numai câteva ore, seara, cu inevitabile întreruperi.” 
Viaţă tihnită a acestui târg în care” nu se întâmplă nimic” în care oamenii convieţuiau în armonie, în care fiecare-şi vedea de treaba lui se apropia însă de sfârşit. Războiul şi apoi comunismul vor schimba mai întâi aspectul oraşului şi apoi oamenii şi mentalităţile lor. Schimbarea îşi făcea simţită prezenţa odată cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial când prin Paşcani încep să treacă convoaielor de refugiaţi: „pe strada Dubălăriei am văzut într-o zi automobile şi iar automobile de toate felurile, toate înţesate de oameni şi calabalâc, într-o jale de ţi se rupea inima.Pe izlazul din apropiere începeau să-şi facă instrucţia plutoanele de premilitari dotaţi cu puşti de lemn iar în şcoli se desfăşurau periodic exerciţii de apărare antiaeriană”. Un an mai târziu în Paşcani ajungeau şi trupele germane, încartiruite mai multe zile la abator. Ulterior îşi vor construi, în apropiere de stradă Marzeasca de azi un „măreţ cartier de barăci, cu antrepozitele de rigoare. Acest cartier avea o configuraţie geometrică impecabilă, cu alei pietruite, cu gărduleţe frumos vopsite şi cu stindardul cu zvastica arborat în vârful unui bulumac”.  
Mai ţin minte că oltenii la care am stat noi erau foarte buni la inima, ne-au primit cu drag, ziua saltele erau sprijinite de perete, iar seara ne culcăm pee le şi ne înveleam. Într-una din zile sovieticii au venit şi la noi, mama pe noi copiii ne-a culcat: dar de ce ne-a culcat? Ca să poate ascunde domnişoarele, erau două, ei umblau după femei nu după copii, mama în schimb s-a uns cu tăciune pe faţă, s-a îmbrobodit şi ea sir proprietăreasa, ca să pară urâte; tinere erau toate mâzgălite pe faţă, cât au stat soldaţii în camera ele săracele mai aveau puţin şi se înăduşeau în păturele acelea unde erau învelite.Au plecat dacă au văzut că nu găsesc hazaica după pofta lor, dar vă spun cum citesc acuma cărţi cu iadul aşa se vedea de pe un deal Turnu Severin, nişte flăcări până în înaltul cerului. Exact cum femeia îşi salva copii din mâna turcilor ca în cartea La VULTURI de Gală Galaction, mama îl ţinea pe frate-miu în braţe, pe mine de o mână, cea mică se ţinea de poala ei şi fuga în râpă apropiată unde ne ascundeam. Femeile în genunchi se rugau. Doamne păzeşte! Era groază când vedeam escadrilele, avioanele alea strălucind în soare că urmau bombele de acuma .
În acel sumbru episod, una dintre cele mai mari scene ale celui de-al doilea război mondial, a fost această zonă. Pe linia Chisinau-Iasi-Targu-Neamt, a fost linia zdrobitoare în momentul în care armatele nemţeşti, decimate pârleau totul în cale. Ruşii din urm, la fel de flămânzi după un război pustiitor, au trecut pe această axa şi au zdrobit sate întregi. Au fost bombardate cu necruţare chiar. Toată zona aceasta a fost distrusă şi nici un ţăran roman nu a primit vreun leu măcar să-şi reconstruiască casa. Când am venit din refugiu, din casa părintească am mai găsit doar o bucată de perete. Noi când am plecat în refugiu, chiar sub un măr din faţa casei era o baterie sovietică. Tată, dumnezeu s ail ierte a construit casa singur cu palmele proprii. Nu a primit nici măcar un leu de la statul roman. Făcând comparaţia cu palatul Cantacuzino, pe care statul roman l-a renovat complet .
“În Moldova se află oraşul care stă cu mult înainte în fruntea tuturor din ţară, în ceea ce priveşte aspectul unei totale distrugeri: Paşcani. E ras de pe faţa pământului. Pascaniul e distrus 80 la sută. Nu cunosc procentul celorlalte oraşe care au avut cel mai mult de suferit de pe urma războiului, dar faţă de felul cum arata ele şi cum arata Pascaniul, nu pot fi decât cu foarte mult în urmă pe această scară. Pentru că Ploieştiul şi toate celelalte oraşe distruse, mai au încă foarte multe case intacte, străzi întregi, şi uneori chiar cartiere neatinse. Pe câtă vreme Pascaniul e un morman de ruine dintr-o parte în alta, cu case răzleţe pe la margine, în timp ce centrul, strada cu strada, casa cu casa, este literalmente şters de pe faţa pământului... marţi către prânz a apărut aviaţia germană, în valuri repetate, azvârlind tot timpul bombe incendiare. În câteva minute, totul a fost o mare de flăcări, o uriaşă valvătaie. Oamenii din  satele vecine spun că venea dogoarea până acolo. Jos, în gara, marile ateliere ale căilor ferate sunt aproape în întregime distruse.pe vaste suprafeţe, clădiri de dimensiuni impresionante, hale de montaj şi ateliere, stau goale, ca nişte imense hangare.” 
În realitate, după cum povestesc cei ce au supravieţuit, fără să fie plecaţi în refugiu doar gară şi târgul propriu-zis din Deal fuseseră bombardate de aviaţia germană în picaj, al cărei scop fusese masacrarea în masă a evreilor. Aşa se face că au fost „tocate în totalitate prăvăliile jidovilor şi locuinţele acestora de pe cele trei străzi centrale, în timp ce măreţul cartier al pavilioanelor CFR cu blocurile sale de câte trei caturi, Spitatalul CFR şi castelul de apă al acestuia, şcolile, inclusiv clădirea cu etaj a Gimnaziului de băieţi CFR, Biserica Ortodoxă Sf. Mihail şi Gavril şi marele palat Roznovanu, au rămas neatinse, cum neatinse au rămas suburbiile Vatră, Fântânele şi Luncă, toate lipite de oraş” . Distruse în mare parte au fost zonele locuite de război şi grav afectate Atelierele CFRsi gară, lucru care era firesc dacă ţinem cont de importanta strategică acestora pe timp de război.
În 1944 după trecerea frontului, autorităţile au primit ordinul de reîntoarcere din refugiu. Din zonele în care fuseseră refugiaţi, oamenii au început să revină acasă. Mai întâi autorităţile şi funcţionărimea, familiile lor, şi apoi restul locuitorilor... S-a făcut în condiţii greu de închipuit, drumul durand şi câteva luni în funcţie de mijloacele pe care le-au folosit. Unii au revenit cu trenul, alţii cu căruţele trase de animale iar mulţi pe jos. Reîntoarcerea a fost îngreunata şi de starea în care se găseau drumurile. Liniile erau distruse şi trebuiau înlocuite. Oamenii coborau din tren, refăceau terasamentul şi apoi plecau mai departe.
Acasă au găsit o lume schimbată profund de război, o mare partea a târgului era distrusă şi locuitorii au început, cu greu să-şi refacă locuinţele şi prăvăliile, pe de altă parte autorităţile şi puterea se schimbaseră...